Majestatea Sa Regele Mihai I și-a luat rămas bun de la România! Într-o splendidă manifestare de ipocrizie, fast mortuar factice și aplauze. Norodul l-a aplaudat! Așa face norodul românesc! Merge la toate înmormântările! Și aplaudă. Ca la Ciuculete! Și atâţia alţii. Nimeni nu i-a spus norodului că pe regi nu-i aplauzi, cum nu aplauzi, în biserică, pe Dumnezeu! Regii sunt unși de Dumnezeu! În faţa Regilor te apleci pios, dacă au trecut la cele veșnice și, respectuos, dacă sunt în viaţă. Și atât!

Pe românii simpli nu-i bănuiesc de ipocrizie. Sunt prea călcați în picioare și prea ignoranți ca să aibă loc în suflet pentru măreția veșnică a ipocriziei. Securiștii din fruntea statului? O, da! Ei sunt maeștri la simulări și disimulări. Singurul lucru la care se pricep bine. Nu sunt prea multe de spus la această despărțire tristă de ultima speranță netrăită a românilor. Ne-a părăsit, plimbat pe afet, ultimul șef de stat supraviețuitor al Marii Coaliții care l-a înfruntat pe Hitler!

În 1990 era un bărbat în putere. Cu puţină vreme înainte, în ianuarie 1989, împăratul Hirohito al Japoniei se stinsese. Fusese și el șef de stat în Marele Război Mondial. Dar, pe partea greșită a istoriei! Mihai I al României, în 1990, era cea mai importanta personalitate istorică în viaţă a lumii. Un om în faţa căruia președinții Rusiei sau Americii s-ar fi înclinat cu respect! Un om care salvase România în cel mai crunt moment al destinului său. Un om asupra căruia Hitler aruncase condamnarea la moarte, cu ordine stricte pentru formidabila putere militară a Germaniei naziste. Un om pe care Securitatea lui Ceaușescu, la putere, în România, după ce Ceaușescu nu mai era, l-a fugărit cu transportoarele blindate pe drumul spre Curtea de Argeș! Ca să-l gonească, din nou, din ţară. Acum, îl duce la Curtea de Argeș cu trenul regal!

Norodul nu a reacţionat atunci când Regele era exilat a nu știu câta oară, după 1990. Acum îl aplaudă. Exact ca în 1992, când unii au crezut că Securitatea doarme. Nici vorbă! În 1990, la începutul anului, Partidul Naţional Țărănesc (PNŢ), alături de liberali, a încercat o demonstraţie. Corneliu Coposu dorea revenirea la speranță! Care speranță? PNŢ era puternic infiltrat de Securitate! De aceea a și dispărut, practic, astăzi! Dar, atunci, în 1990, zeci de mii de români au ieșit în stradă, pentru a înăbuși manifestarea țărăniștilor. Coposu a fost salvat de armată, care l-a “extras” din mijlocul norodului. Când a ieșit din transportorul blindat, i-a căzut căciula pe ochi, ca lui Ceaușescu, la Târgoviște. N-am să uit niciodată ce a strigat atunci poporul către Coposu, omul care-și năruise viaţa prin închisorile comuniste, pentru că România și Regele erau visele lui cele mai sfinte! Știu, “sfânt” nu are grad de comparație.

Norodul i-a strigat așa: “Coposu nu uita, asta nu e ţara ta!” Românii aveau dreptate! Asta nu era ţara lui! Atât Coposu, cât și Majestatea Sa au încercat tragic, până în ultima clipă, să creadă că România este încă un stindard pentru care merită să mori! Ei bine, li s-a întâmplat! Dacă a meritat, e altă poveste! Asta nu mai era ţara lor! Era ţara Securităţii Domnitoare peste poporul lui Ciuculete, nu al Majestății Sale. Asta este ţara în care învățăm la școală ce bravi am fost, cum i-au bătut Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare pe Turci și, mai nou, prin manuale, ce grozavă este Andreea Esca! Poporul lui Ciuculete nu va afla niciodată că nu i-am bătut nicicând pe turci sub domnitorii români, valahi sau moldoveni! Că, întotdeauna, am stat în genunchi sau am fugit, sub aceiași domnitori români, în faţa tuturor năvălirilor și vicisitudinilor! Că domnitorii români au fost, mereu, o adevărată molimă pentru oamenii sărmani, că i-au jecmănit, i-au siluit, i-au omorât și i-au lăsat pradă în drumul răului, ori de câte ori pielea proprie sau averea personală le-au fost puse în pericol.

Nu va afla niciodată că a fost un singur moment, la scara istoriei, când acest popor s-a ridicat din glod. Sub Regi! Atunci, Europa a aflat de noi și ne-a respectat, pentru prima oară! Atunci am stat mândri în faţa turcilor. Sub Carol I, care ne-a dat independenţa. Ferdinand Întregitorul, de care Iohannis uită să vorbească, atunci când trâmbițează, către norod, vorbe goale despre Marea Unire, ne-a dat o Ţară. A dat Pământ Norodului, norod căruia nimeni, dintre domnitorii lui români (cu excepția lui Cuza, patronul marilor scamatorii fiscale), nu-i dăduse, niciodată, nimic, în afară de siluire și moarte. Mult hulitul Carol al II-lea ar fi tras sabia pentru a apăra orice petic de ţară amenințat de vulturii Răsăritului, așa cum a spus-o în Consiliul Regal! L-am luat de la Estoril, în Portugalia, unde dormea liniștit, alături de femeia pe care a iubit-o, și l-am reînhumat într-o capelă sordidă ca o gheretă de vândut tichete ITB, undeva, pe o coamă de pământ umbrită, de pe lângă biserica voievodală de la Curtea de Argeș. Pe el, cu bune și rele, totuși, Regele Românilor! Mihai I ne-a salvat de o mie de ori, într-un război în care am fi pierit cu toții. De un singur lucru nu ne-a putut salva, bietul de El! De noi înșine!

Când Mihai a plecat, în 1947, toată ţara a plâns. Nu veţi vedea niciodată aceste imagini pe vreo televiziune de tip Ciuculete. Adică pe nicio televiziune românească. Poate, pentru că acele imagini nu mai există, iar românii care plângeau atunci, nici ei. România aceea a plâns! Plângeau trecătorii pe stradă, studenții pe treptele Universității, țăranii adunați înfiorați în jurul icoanelor, militarii în uniforma Regatului, câți nu fuseseră aduși pe tancurile sovietice. De ce plângeau acei români? Pentru că ei știau! Da, știau! Știau unde se vor întoarce! În glod! Știau că Regele lor pleca departe ţinând pe crucea blazonului Regal sufletul României adevărate, România lor, a tuturor.

Ce să mai știe românii din 1990, cărora Iliescu le spunea că împreună cu Regele se vor întoarce moșierii? Că “burghejii” își vor lua înapoi uzinele! Țăranii care furaseră țevile de la sistemele de irigații construite de Ceaușescu, pentru a-și face osie de căruță, după ce dăduseră năvală să devalizeze CAP-urile, s-au temut că Mihai le va lua țevile înapoi. Bravii muncitori de la IMGB și 23 August s-au temut că vine neamul lui Malaxa și îi lasă pe drumuri. N-a venit nimeni să ia țevile înapoi! Ba, țăranii noștri au putut fura liniștiţi și plăcuțele reflectorizante de pe parapetele autostrăzilor, pentru a și le pune pe căruță. Iar marile uzine s-au privatizat de mai multe ori, pe câțiva lei, pentru a da satisfacție mafioților locali și străini abil susținuți de Securitate. Fără nicio legătură cu Malaxa. Iar bravii muncitori, care “făceau ordine” prin 1990, au ajuns pe drumurile patriei tot apărând ţara de Regele ei legitim.

Și, totuși, există această dilemă teribilă. Cum poate un popor, cică eliberat de comunism, să aibă șansa să readucă istoria în făgașul ei firesc, prin a alege să fie condus de cea mai importantă personalitate istorică a lumii, și poporul ăla să opteze pentru un Iliescu? Sau un Băsescu? Sau un Iohannis? E ceea ce le spun studenților mei fără să îmi pese că nu va avea cine să îmi plătească pensia peste câțiva ani: Dragii mei, plecați din această ţară, mergeți într-o lume unde puteţi fi respectați, unde scursorile societăţii nu vă fac buget și nu vă umilesc, unde Securiștii noi și vechi nu se autopropun șefi de stat în aclamațiile poporului lui Ciuculete! Nimeni nu vă va lua din suflet România, așa cum o purtați voi acolo, oricare ar fi ea și oriunde aţi fi voi! Cum nu i-au luat-o nici lui Mihai I! Numai că România de azi a încetat să mai fie România! Sau, mai corect, poate că asta este România cea adevărată, nu cea care plângea la plecarea Regelui, în 1947, ci aceea care aplaudă, astăzi, la despărțirea fatală de singurul ei moment de grație Divină: Regele! Sincer, nu pentru Mihai I aș spune “Dumnezeu să-l ierte”! Ci, pentru România! Oricare dintre ele!