Ştiu, am promis să vă spun cum performează Klaus Iohannis, ce a făcut la Paris sau la Berlin, atunci când a mers, spre nefericirea noastră, să spună lumii libere unde zace esenţa egocentrismului găunos şi a fermentului de disoluţie a minimei decenţe! Sigur, însoţit de Carmen Iohannis, această vestală a superbităţii vetuste, multiplicată la nesfârşit de tivul unei fuste situate la mii de ani lumină de linia genunchilor, liman şi galaxie îndepărtate, unde se odihnesc rămăşitele ultimului indice de inteligenţă mioritic şi privirile opace ale Noului Lider în Absolut…ism! Marele Tăcut Klaus! Deh, sunt milioane de români care încă suspină, transportaţi, după această pereche de “vis” Klaus-Carmen. Eu zic aşa: Să le fie de bine!
Eu însumi am votat cu Klaus, dar am scris pe acest blog, înainte de turul doi, că urmează dezastrul! E drept, Tornada Tăcută ar fi trebuit să producă mai puţine daune decât impetuosul nostru Victor Viorel! Daune? A produs deja un cataclism! Paris, Berlin? Toate la timpul lor, s-au întâmplat lucruri foarte grave şi vor fi prezentate în textele care urmează! Este, cum am anticipat aici, atât de dramatic, aplicat şi fără ieşire, încât, privind la acest munte de incompetenţă crasă, Klaus Werner Iohannis şi la gaşca lui de impostori penibili, îmi vin, invariabil, în minte, versurile unui vrăjitor al sensurilor, Ion Minulescu:
“Nu sunt ce par a fi –
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!…
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu…
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât… Cel care sunt!…”
Iohannis? Un român de-al nostru…
Nu, Klaus nu este ce pare a fi şi nu este ce vrea să ne facă să credem că este! Dacă ar fi bun creştin, nu ştiu, deşi m-aş juca un pic cu termenul de “creştin”, în ceea ce-l priveşte, pierzând intenţionat o literă! Vi se pare un democrat? Bun, mai corectă este întrebarea: credeţi că poporul român are nevoie de un democrat în fruntea sa? Adică, felul de a fi al românilor indică radiografia unei societăţii democratice, cu şefi de partid (PNL), ca Gorghiu, năimiţi pe formula “pohta ce-am pohtit”, tocmai de cel care zicea că luptă pentru democraţie, însuşi Iohannis? Bineînţeles, nu despre doamna Gorghiu, cu această cacofonie personalizată a societăţii de tranziţie (ascultă file audio*), vom povesti în materialul de faţă.
Dar, trebuie să ne asumăm că suntem un popor descris mai bine în scrierile secolului al XVIII-lea, decât în proiectele de legi ale Noului Mileniu.
Mă fascinează diagnosticul găsit de Jean-Jacques evident Rousseau popoarelor de un anume gabarit istoric (limitat spre auto-anulare), condamnate să-şi epuizeze energia telurică a semnificaţiilor identitare în insignifiant, anost şi tern! În prejudecată stupidă şi stereotip amorf, învelite cu zeamă de moaşte şi coapte la jarul habotnicismului tutelar ortodox, în spoiala trădărilor convenabile şi a abandonului fetişizant şi fatalist, ca o boală congenitală.
Wow! Aproape că am definit poporul român cu nemţii lui cu tot şi ce-o mai fi pe acolo! Dar tot Jean-Jacques absolut Rousseau spune, mai bine, în Contractul Social: “Odată ce obiceiurile sunt stabilite şi prejudecăţile înrădăcinate, este primejdios şi zadarnic să vrei să reformezi; poporul nu poate suferi nici să te atingi de relele lui pentru a le distruge, asemenea indivizilor stupizi şi lipsiţi de curaj, care se înfioară la vederea medicului”. (Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 146).
Sigur, românii sunt prea săraci şi prea călcaţi în picioare ca să-şi permită un Chanson de Roland al modernităţii, în biografia lor naţională! Dar, dacă sunt prea săraci, de la Burebista încoace, ar trebui să ştie, măcar, ceea ce ştiau Siger de Brabant şi Boetius din Dacia, încă la 1277: “Quod pauper bonis fortunae non potest bene agere in moralibus” (“că cel sărac în bunuri materiale nu poate acţiona bine în domeniul moralei”)! (Despre eternitatea lumii, Bucureşti, Editura IRI, 2007, p. 223).
Vedeţi? Ce paradox! Ai putea crede că românii fură de sting, nu pentru că destinul le-a hărăzit karma de hoţ, ci doar pentru a-şi face culoar spre Maxima Moralia! Eliberându-se, prin furt, de sărăcie! Deh, tot ce-au putut produce a fost o Minima Moralia şi aia un titlu folosit de altul, Adorno, înaintea celui care l-a consacrat, patetic, pe malul Dâmboviţei! Sper că aţi observat că nu am spus încă nimic despre prostie şi proşti! Uf! Ştiţi ce greu este?
Pe 22 iunie 2015, Klaus Iohannis a prezentat parlamentului României Strategia Naţională de Apărare a ţării. Înţelenită în intrigi mărunte, amalgamată în gesturi de o heraldică frivolă şi îndoielnică, această futilă şi anecdotică înşiruire de aberaţii şi incongruenţe logice a fost votată, la limită, de un parlament slugarnic şi eminamente românesc în deprinderi şi apucături. Iohannis ne-a anunţat că această mizerie euristică a fost redactată la cel mai înalt nivel de competenţe, de către ciracii săi cei mai calificaţi: “(…) procesul elaborării şi definitivării Strategiei a inclus consultarea cu specialişti şi cu reprezentanţi ai instituţiilor cu atribuţii în domeniu, ai societăţii civile, mediului academic şi partidelor politice.” (vezi http://www.presidency.ro/?_RID=det&tb=date&id=15822&_PRID=lazi).
Şi a anunţat, atunci: “Peste câteva zile voi participa la Consiliul European, unde voi promova angajarea fermă a României în procesul de elaborare a noii Strategii Europene de Securitate. Avem oportunitatea de a merge la aceste discuţii cu un document propriu, nou şi comun asumat de întreagă clasă politică”. (vezi http://www.presidency.ro/?_RID=det&tb=date&id=15822&_PRID=lazi). Ei bine, a participat la acel Consiliu European! Şi mi se pare corect să vă arăt cu ce s-a dus în faţa Europei, pentru a se angaja ferm “în procesul de elaborare a noii Strategii Europene de Securitate”!
Nicolae Ceauşescu, marele nostru contemporan
Acum, să lămurim un lucru! Strategia Naţională de Apărare şi Strategia Naţională de Securitate nu au o valoare majoră în România. Sunt simple enunţuri principiale de doctrină pentru apărare şi proiecţie a mediului de securitate în sfera ameninţărilor, riscurilor şi vulnerabilităţilor la adresa securităţii ŢĂRII. Nicio legătură cu cetăţeanul, în jurul căruia sunt construite aceste elaborări, în democraţiile funcţionale şi în societăţile care imită democraţia sau ambiţionează să o sintetizeze “original”.
Chiar dacă Strategia Naţională de Securitate şi Strategia Naţională de Apărare sunt documente separate, cu o compartimentare specifică, ele se suprapun conceptual, în mod esenţial, dezvoltând o doctrină unitară cu privire la obiective şi factori de risc, în proiecţiile de securitate şi apărare la nivel naţional şi global. Să ne explicăm! În comunism, sub bunul nostru “colaborator”, Nicolae Ceauşescu, statul trebuia apărat şi atât! Statul, ca noţiune abstractă, ai putea spune că trebuia protejat, deşi nu prea înţelegeai ce este acel stat! Lucrurile deveneau mai clare, când noţiunea de stat se concretiza extrem de palpabil, sub Ceauşescu. Statul era ceea ce apărai împotriva propriilor cetăţeni. Este definiţia eternă a oricărei dictaturi!
Comunismul a reinventat conceptul de “suveranitate” a statului, concept fără niciun conţinut în afara drepturilor cetăţeanului. Comunismul trebuia să apere şi el ceva! Nu putea apăra pe cetăţeanul supus oprimării chiar de către dictatură! Aşa că şi-a construit un subiect de apărat! “Suveranitatea” statului, adică puterea dictatorului asupra libertăţii individuale, căci asta era statul la comunişti. E simplu!
În Carta ONU, există adjectivul “suveran”, dar lipseşte termenul de “suveranitate” a statului, o ciudăţenie pentru limbajul juridic al vremii. Sub regimul comunist mondial, “suveranitatea” statelor se va impune în spaţiul juridic, prin militantismul noilor ţări “eliberate” de “imperialismul” american sau european, găsindu-şi locul în instrumentele de drept internaţional. Nu o vom găsi, însă, în documente de tipul Strategiei de Apărare sau Securitate, într-o ţară ca America, unde Strategiile cu pricina se referă la “suveranitate” doar atunci când este vorba de alte ţări (Irak sau Afganistan), niciodată de Statele Unite. Căci, SUA se reclamă, în orice strategie de securitate, de la nevoia de a apăra pe cetăţeanul american, ca fundament al statului, ca valoare supremă a fiinţării de stat!
Pentru pedanţi şi falşi cunoscători în ale “suveranităţii”, trebuie precizat că nu mă interesează istoria conceptului ca atare, de la accepţiunea westphalică, trecând prin dihotomia “internă/externă” şi poposind în lucrările lui Jean Bodin, Thomas Hobbes sau ale bunului nostru sfătuitor, Jean-Jacques Rousseau! Mă interesează, exclusiv, valoarea de întrebuinţare a acestui concept în epoca modernă, când apare codificat în instrumente de drept internaţional, ca instrument politic desprins total de lumea drepturilor omului şi folosit, pe plan intern, de statele comuniste, chiar împotriva drepturilor, ca atare.
Pentru americani, nu există “suveranitatea” statului, ca valoare conceptuală, de sine stătătoare, există “felul de viaţă american”, definit prin cetăţean, cel care trebuie apărat, statul existând şi fiind apărat doar prin protejarea individului şi a libertăţilor sale fundamentale.
Francezii, care, spre deosebire de americani, lucrează intens cu acest concept, “suveranitate”, îl plasează în documente de tipul celui descris mai sus, dar ca o derivaţie a Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului. Uniunea Europeană nu cunoaşte, nici ea, termenul abstract de “suveranitate”, axându-se, în Agenda sa de Securitate, pe cetăţean şi drepturile lui, ca obiective şi principii esenţiale ale apărării spaţiului comunitar. Până şi ruşii, în documentele lor similare, nu apără, în primul rând, statul şi “suveranitatea” sa, ci pe cetăţean şi drepturile sale fundamentale.
Moştenirea “suveranităţii” statului, ca principal obiectiv de apărat în România, ne vine pe filiera comunismului desăvârşit, în varianta “democratică mai superioară” a lui Nicolae Ceauşescu Integral.
Cetăţeanul însuşi este contrapus conceptului de suveranitate şi integritate a statului şi, de aceea, Ceauşescu se referea întotdeauna la apărarea “suveranităţii” statului, a independenţei şi integrităţii sale teritoriale, niciodată la cetăţean (ascultă file audio*):
(urale) “(…) pentru triumful socialismului şi comunismului în România, pentru întărirea continuă a independenţei şi suveranităţii patriei noastre, pentru o politică de pace, progres social şi colaborare în întreaga lume” (urale).
În plină reprimare a revoltelor de la Timişoara, în decembrie 1989, Ceauşescu se adresa poporului român prin intermediul televiziunii naţionale informându-l că armata română a avut prea multă răbdare cu protestatarii din oraşul erou. Armata apăra “suveranitatea” statului împotriva propriilor cetăţeni! (ascultă file audio*).
“Doresc să declar, cu toată răspunderea, că unităţile armatei noastre, care au misiunea apărării independenţei şi suveranităţii patriei, a cuceririlor revoluţionare, au dat dovadă de multă, foarte multă răbdare”.
America, Europa, Franţa şi doctrina democraţiei “mai inferioare”
Chiar şi atunci, sub comunism, era un nonsens să vorbeşti despre apărarea statului, a “suveranităţii” de stat, prin înfrângerea cetăţenilor săi, sau despre valoarea supremă, “suveranitatea” statului, ignorând total libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului. Dar, vă întreb, cum este ca astăzi, în documentul lui Iohannis, să avem exact aceeaşi filosofie ceauşisto-securistă a “suveranităţii” de stat, în contradicţie totală cu doctrina drepturilor omului practicată de americani, francezi, întregul sistem comunitar, cu toate ţările sale, Canada şi chiar Rusia lui Putin? Cum e posibil ca un parlament, în România Noului Mileniu, să voteze o asemenea mizerie securisto-ceauşistă, de cea mai joasă speţă, la cererea lui Iohannis? Cine au fost “specialiştii şi reprezentanţii instituţiilor cu atribuţii în domeniu, ai societăţii civile, mediului academic” cu care s-a consultat preşedintele ţării, în elaborarea Tâmpeniei Secolului? Căci, veţi vedea imediat, textul e “Ceauşescu” absolut, de la cap la coadă! Hai să trecem în revistă documentele menţionate!
Mai întâi, să poposim în Statele Unite şi să vizualizăm rapid un scurt extras din Strategia Naţională de Securitate 2015 a Americii, p. 8 (https://www.whitehouse.gov/sites/default/files/docs/2015_national_security_strategy.pdf).
“SUA vor folosi forţa militară, unilateral dacă este necesar, când interesele noastre de durată o cer; când oamenii noştri sunt ameninţaţi; când felul nostru de trai este în cumpănă; şi când securitatea aliaţilor noştri este în pericol”.
Ce poate fi mărturie mai vibrantă a angajamentului pentru cetăţean, pentru valorile democratice, pe care este clădit destinul individului uman, într-o societate în care drepturile sale definesc statul şi nu invers?
Agenda de Securitate a Uniunii Europene este la fel de relevantă, p. 3 (http://ec.europa.eu/dgs/home-affairs/e-library/documents/basic-documents/docs/eu_agenda_on_security_en.pdf).
La subcapitolul: Să lucrăm mai bine împreună pentru securitate, documentul european anunţă “cinci principii cheie”, dintre care, primul sună aşa: “Mai întâi, avem nevoie să asigurăm deplina îndeplinire a drepturilor fundamentale”! Nicio vorbă despre “suveranitatea” naţională! Asta este securitatea UE! În primul rând, drepturile omului. Aşa cum scrie în Titlul V al tratatului de la Maastricht, unde este definită Politica Externă şi de Securitate Comună a UE (PESC).
Francezii nu fac excepţie, deşi, spre deosebire de America şi de doctrina comunitară de securitate, vorbesc şi scriu abundent despre “suveranitatea” statului în Cartea Albă cu privire la Apărarea şi Securitatea Naţională, p. 19! Dar, care “suveranitate”? A cui? Cea a lui Ceauşescu? (http://www.livreblancdefenseetsecurite.gouv.fr/pdf/le_livre_blanc_de_la_defense_2013.pdf).
“Suveranitatea”, la francezi, derivă din “respectul” faţă de statul de drept!
Mai mult, “Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului subliniază că menţinerea suveranităţii naţionale este o responsabilitate esenţială a puterii politice”. Practic, “suveranitatea” de stat este un subprodus al monumentalei Declaraţii, care a pus cetăţeanul, în civilizaţia modernă europeană, la începutul şi sfârşitul lumii!
Între Vest şi România, Putin “vrea” democraţia
Oricât ar fi de paradoxal, Rusia lui Putin este foarte tare înscrisă, conceptual, pe această linie a democraţiilor occidentale. Adică, la nivel de documente, aşa cum apare cu evidenţă din Strategia Naţională de Securitate a Rusiei până în 2020. Sigur, modul în care respectă Putin drepturile omului, în varianta occidentală, nu prezintă nicio taină pentru noi, dar e spectaculos că, pe hârtie, filosofia este exact aceeaşi. (http://rustrans.wikidot.com/russia-s-national-security-strategy-to-2020).
Principalele Direcţii ale Politicii Naţionale de Securitate a Rusiei se traduc în Priorităţi Naţionale Strategice.
Iar Priorităţile Naţionale Strategice sunt înţelese prin a “crea condiţii sigure pentru realizarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor ruşi, dezvoltarea stabilă a ţării şi prezervarea integrităţii teritoriale şi a suveranităţii statului”. După cum se vede, întâi sunt drepturile cetăţenilor şi, abia apoi, “suveranitatea” naţională.
La fel, când vine vorba despre “conceptul” de “securitate naţională”, care se defineşte, în primul rând, prin “protejarea individului”, prin “calitatea vieţii cetăţenilor”, “suveranitatea” şi integritatea teritorială se plasează, din nou, pe ultimul loc, derivând din primele.
Şi mai relevant este conceptul rusesc de “ameninţare la adresa securităţii naţionale”, vom vedea, total diferit de cel din gândirea lui Iohannis! În accepţiunea rusească, acest concept presupune “posibilitatea directă sau indirectă de a afecta drepturile şi libertăţile constituţionale”, “suveranitatea” şi integritatea teritorială venind după aceea.
Este de reţinut ordinea de precădere, în doctrina rusească, atunci când se definesc interesele naţionale ale Federaţiei Ruse: “individul, societatea, statul”.
Iohannis, un om pentru eternitate…a lui Ceauşescu
Strategia Naţională de Apărare a României emisă de Iohannis este un coşmar, comparată cu doctrina ceauşisto-securistă şi cu documentele prezentate, deja, din spaţiul democratic NATO-UE, ca şi din Federaţia Rusă. Încă de la început, ce poate fi mai traumatizant, decât să aşezi ordinea de precădere rusească, în materie de preocupare cu privire la securitate, “individul, societatea, statul”, lângă următoarea frază, din discursul rostit de Iohannis, la livrarea Strategiei Naţionale de Apărare a României către parlament?
“Este o declaraţie pe care România o face. Ea îşi propune să răspundă unor nevoi şi aşteptări şi priveşte deopotrivă statul, societatea şi cetăţeanul”. (http://www.presidency.ro/?_RID=det&tb=date&id=15822&_PRID=lazi).
Ordinea este inversată perfect, parcă Iohannis s-ar fi vorbit cu Putin cum să arate România mai prost! Şi, avem pretenţia, cu un asemenea preşedinte, să le dăm lecţii de democraţie ruşilor! Gândiţi-vă că Iohannis se plimbă cu Strategia lui prin Europa comunitară şi, probabil, se laudă cu ea! Nu ştiu dacă Putin îi dă atâta importanţă, încât să râdă de el, în timp ce Hollande strâmbă din nas! Dar, să vedem prestaţia lui Iohannis!
Este incredibil că Ceauşescu este atât de viu, în reflexele comunistoide ale acestui domn, indiferent dacă a fost sau nu membru de partid!
Exact ca pe vremea Marelui Cârmaci, interesele naţionale de securitate se traduc, după cum se vede, prin “suveranitatea” statului, în primul rând. “Drepturile omului” vin abia pe locul al patrulea. Ceauşescu redivivus!
Spre deosebire de americani şi ruşi, la care ameninţările vizează, în primul rând, pe cetăţean, în Strategia lui Iohannis, la subcapitolele Ameninţări, Riscuri, Vulnerabilităţi, nu există deloc referire la drepturile omului!
Iată, imediat mai sus! La Obiective Naţionale de Securitate, “suveranitatea” tronează înaintea “drepturilor şi libertăţilor fundamentale”.
Acesta este “democratul” Klaus Iohannis! Înţeleg, de la dumneavoastră, că nu a lucrat pentru Securitate! Oare? Şi nici membru PCR n-ar fi fost! Că la băut cu Ceauşescu, precis nu a mers! Deşi vrea să ne convingă că gândeşte occidental, “democraţia” promovată de domnia sa pare cu “mult mai superioară” decât a americanilor, a francezilor şi a Uniunii Europene! I-a “tăiat” până şi pe ruşi, cu tot trecutul lor stalinist şi congenitala tulpină ţaristă în comportament.
Iohannis practică un balet pe cu totul altă muzică decât libretul democratic original. E drept, mişcările par aceleaşi, perfect adaptate la muzică! Doar că nu e muzica din libret! Ce nu înţelegeţi? Cu zâmbetul spre Washington şi cu Securitatea în suflet! Trăiască Suveranitatea Statului! Da, se poate, chiar la interval atât de mare în timp! Zău, şi Rita Hayworth a dansat pe Stayin’ Alive de Bee Gees! E drept, Rita călătorea în viitor, pe muzica celor de la Bee Gees! Iohannis merge în trecut, pe refrenele dogite ale lui Ceauşescu! “Prietenii ştiu de ce”! Eu n-am zis nimic de Coldea, vă rog frumos! Coldea e băiat tânăr, sensibil, necontaminat de Securitatea lui Ceauşescu, terminaţi cu prostiile! Şi obişnuiţi-vă cu ideea că Ceauşescu a murit! Dacă mai puteţi! Cum? Trăiască Băsescu? OK! Aşa mai merge! Ceauşescu Is Stayin’ Alive!
*Notă: Dacă accesarea file-urilor audio din text, prin link-urile prezente, se realizează trunchiat sau incomplet la primul click, reluaţi procedura printr-un nou click pe link-ul corespunzător!